BĂIATUL ŞI LUMEA

Posted by on 12 Apr, 2012 in Povesti terapeutice, Recomandate

BĂIATUL ŞI LUMEA

Poveste terapeutică publicată:  Folţun Claudia Delia. ‘Băiatul şi lumea’ în Cherechianu I., Coroiu N. (ed.) (2012). Poveştile terapeutice vin să ne înveţe. Oradea: Editura Diana, pag. 137-138

Poveste terapeutică pentru cei ce se tem de interacţiunile sociale, sunt timizi sau ruşinoşi, pentru cei ce trec prin viaţă fără să “cunoască” sau să fie “cunoscuţi” de alţii

A fost odată ca niciodată un băieţel cu un nume cam ciudat. Un băieţel pe care nimeni nu ştia cum să-l descrie. Nu era nici mic, nici mare. Nici gras, nici slab. Nici frumos, nici urât. Nici plăcut la fire, dar nici supărător nu era. Dacă treceai pe lângă el nu te deranja să-l vezi şi cu toate acestea lumea rareori îl observa.

Poate că acesta era de fapt motivul pentru care lumea nu putea, nici la nevoie, să-l descrie pe acest băiat. Nu se oprise niciodată să-l privească. Nu stătuse niciodată să-i vorbească. Şi pentru că nu-l cunoştea, se ferea şi acum să umple golurile cunoaşterii şi continua să treacă pe lângă el fără să-i acorde atenţie. Era mai bine aşa pentru ea, lumea ce nu ştia.

Niciodată nu şi-au pus problema, nici lumea ce nu ştia, nici băieţelul neştiut, că oricare dintre ei ar putea să facă oricând un pas pentru a aduce cunoaştere în locul gol şi trist al necunoaşterii. Şi pentru că nu s-au gândit niciodată la asta, nici lumea ce nu ştia, nici băieţelul neştiut nu s-au bucurat vreodată de întâlnirile lor de zi cu zi. Întâlniri dese, dar incolore, fără farmec, presărate cu un soi de spaimă vagă: spaima necunoscutului.

Dacă ar fi stat cineva să-l întrebe pe băieţel cum vede el lumea, răspunsul l-ar fi mirat tare. Căci şi băieţelul vedea lumea nu aşa cum era, ci aşa cum i se părea lui că este: un loc cam ciudat, nici prea mic şi nici prea mare, nici prea cald şi nici prea frig, nici prea prietenos şi nici tare duşmănos. Un loc cu două trei lucruri importante pentru el şi cu două trei suflete care contează. Şi nu era nici mulţumit, nici nemulţumit de viaţa sa, de ceea ce avea sau nu avea şi nu dorea să schimbe ceva, să fie ceva sau
cineva, să meargă undeva sau altundeva, să cunoască pe cineva sau pe altcineva.

Până într-o zi când, pe neaşteptate, s-a întâmplat ceva la care nu se aşteptase şi pentru care nimeni, niciodată, nu-l pregătise. Lângă el, pe marginea bordurii de piatră pe care era aşezat, o femeie între două vârste s-a oprit tacticos şi l-a privit cum nu-l mai privise nimeni până atunci. Băieţelul s-a speriat tare şi, încremenit de frică, a privit-o pe furiş pe femeia ce stătea lângă el neclintită, cu privirea blândă, dar iscoditoare. Îşi ascultă inima cum îi bate în piept, îşi simţi respiraţia vibrată, îşi frecă uşor mâinile reci şi umede şi când se simţi suficient de puternic, ţâşni ca din puşcă şi fugi cât de tare putu el.

Când, în sfârşit obosi şi a simţi că e suficient de departe, se aruncă pe spate în iarba verde şi moale din parcul micuţ în care ajunse. Cu ochii aţintiţi spre cer, a numărat norii albi şi pufoşi, şi şi-a imaginat cum se transformă în diferite animale, mici şi mari, prietenoase şi neprietenoase, din ţară sau de peste mări şi oceane. Şi, după o vreme, cu chipul încălzit de soarele blând al după-amiezei târzii, cu respiraţia lină şi regulată, cu palmele calde şi fine, s-a ridicat şi s-a îndreptat cu pas alert spre casă.

Ce a urmat apoi a fost tare ciudat. Odată ajuns acasă, băiatul cel necunoscut, sa spălat, a mâncat, a învăţat ceea ce avea de învăţat şi s-a pus în pat. Se aştepta să aibă un somn lin, cu vise puţine şi nu prea interesante, aşa cum avea el de obicei. Dar de cum a pus capul pe pernă, în faţa ochilor minţii lui au apărut doi ochi ce-l priveau. Păreau familiari şi totuşi nu-i cunoştea, părea că-i vor binele şi totuşi nu ştia dacă e aşa, voia să se uite la ei şi totuşi îi era teamă. După clipe de ezitare, şi-a luat inima în piept şi a îndrăznit să îi privească înapoi. S-a uitat drept, ferm în ochii ce îl priveau şi a simţit pentru prima dată în viaţa sa că ceva nou şi plăcut se întâmplă. A văzut pentru prima dată ochii, poarta sufletului, unei alte fiinţe. Şi a fost impresionat, mirat şi bucuros. Şi a continuat să se uite în acei ochi buni, calzi şi binefăcători. Ochi luminoşi, ochi plini de pace, ochi plini de bucurie, ochi de soare ce te încălzesc blând şi te fac să te simţi bine, în siguranţă, energic şi cu chef de viaţă. A privit mult timp acei ochi. Şi i-a făcut atât de mult bine să-i privească.

A doua zi când s-a trezit, simţea în piept căldura ochilor din vis, simţea în braţe energia lor, pe chipul lui era un zâmbet larg şi tot ce simţea că îşi doreşte este să plece printre oameni în căutarea acestor ochilor. Zis şi făcut. Băieţelul necunoscut, dar înzestrat acum cu o fărâmă de cunoaştere, s-a spălat, s-a îmbrăcat, a mâncat şi a pornit în drumul lui de zi cu zi, privind în sus, la chipul oamenilor care treceau pe lângă el. Multe feţe s-au perindat prin dreptul lui: feţe mici şi feţe mari, feţe late şi înguste, cu guri mari întredeschise sau buze subţiri, închise, cu ochi – ah, da, ochii – verzi, albaştrii şi căprui, mai adunaţi, mai răsfiraţi, mai clari, mai tulburi, mai lucioşi, unii mai urâţi, unii mai frumoşi, dar nicio pereche de ochi nu semăna cu cea din vis.

Şi totuşi, încercarea lui nu a fost în zadar. În timp ce privea chipurile trecătorilor în căutarea ochilor din vis, băiatul cel necunoscut a cunoscut un sentiment ciudat, căci s-a intersectat în priviri cu zeci de oameni. Aşa ceva el nu mai făcuse niciodată. Niciodată nu se uitase în ochii cuiva, căci niciodată nimeni nu se uitase în ochii lui. Iar el nu ştia că acest lucru există şi e chiar plăcut. Şi dacă nu e chiar plăcut, atunci e un indiciu că acea persoană trebuie evitată. Dar erau unii ochi atât de frumoşi, de calzi, de buni, de blânzi, de plăcuţi, încât era o plăcere să te uiţi în ei. Ochii transmit atât de multe lucruri despre sufletul persoanei. Asta a învăţat băiatul nostru, care acum era un cunoscător.

Iar după ce a devenit un bun cunoscător al ochilor celor din jur, ca prin magie, oamenii din jur au început să fie buni cunoscători ai ochilor lui. Pentru că şi ochii lui, la fel ca ochii tuturor oamenilor, exprimă stări sufleteşti, gânduri, dorinţe, aspiraţii. Iar cei din jur au devenit tot mai interesaţi de a citi în ochii lui starea sufletului său. Devenise ca un joc. Se cercetau şi se priveau clipe în şir şi, chiar dacă nu scoteau o vorbă, cei ce se priveau aveau sentimentul că se cunoşteau. Şi aşa, treptat, băieţelul nostru a privit şi a fost privit, a cunoscut şi a fost cunoscut.

Iar acum, dacă întrebai pe cineva din oraş despre acest băiat, răspundea fără ezitare, cu detalii clare şi fără îndoieli, că era un băiat cu un suflet frumos, un băiat isteţ şi înţelept, cu răbdare şi calm, cu veselie şi curiozitate în priviri. Un băiat pe care tocmai îl descoperiseră în oraş, despre care nu ştiau de unde a apărut, dar se bucurau că este acolo.

Băiatul a păstrat cu străşnicie secretul lui: că era acelaşi băiat din totdeauna, dar care acum cunoscuse şi fusese cunoscut. Şi se bucura de întâlnirea cu lumea, care acum îl cunoştea, şi se bucura şi el de întâlnirea cu lumea, pe care acum o cunoştea. Şi au trăit împreună, băiatul şi lumea, privindu-se şi bucurându-se unul de existenţa celuilalt mulţi ani fericiţi.

email